Prima mea experienta cu un joc de platforma (termen ce descrie jocurile unde trebuie sa navighezi terenul, de obicei impartit pe mai multe planuri, pentru a ajunge din punctul A in punctul B) a fost, bineinteles, Mario Bros. Sau o variatie a acestuia, nu mai stiu sigur. Cert e ca am fost captivat. Mai tarziu am descoperit la un vecin, o consola Sega Genesis. Nu stiam pe atunci ca ea face parte din generatia a patra de console. Stiam doar un lucru: cutiuta aia mica o conectezi la TV si joci… jocuri. Nu aveam calculator, iar consolele erau pasare maiastra pe atunci. Desi Sega Genesis aparuse prin ’88, eu pusesem ochii pe una abia in ’99. Anii au trecut, si eu am apucat sa pun mana si pe Ninja Gaiden, Prehistorik (probabil asta ar fi fost prima experienta daca aveam PC de mic), Contra, Ghosts & Goblins (tin minte ce m-am chinuit la el, faceam mai ceva ca Angry Video Game Nerd), Castlevania, TMNT, si lista poate continua. Mama, mi-a venit deja pofta sa caut ceva emulatoare. Ideea e ca din cauza astora mi s-a trezit mie pasiunea pentru jocuri.
Acum, marea majoritate a jocurilor sunt First Person Shooter-e. FPS-uri. Tot zic eu unui amic ca nu ar trebui sa aiba aceeasi prescurtare ca FPS (Frames Per Second). In fine, divaghez. E tarziu, greierii-mi canta la fereastra si imi pierd sirul gandurilor. Mai e si fumul de tigara care ma ameteste nitel. Revin.
Printre atatea CoD-uri, BioShock-uri, FarCry-uri, Wolfenstein-uri si alte “-uri”, doar Mario, Luigi si Bowser au ramas mainstream, ramanand inca cat de cat fideli gameplay-ului de platforma, chiar si daca au facut trecerea la gameplay 3D. Castlevania si-a mai diluat putin esenta pentru a atinge un public-tinta mai larg, tot in 3D, iar Ninja Gaiden a ramas tot hardcore. Chiar si in 3D. Se observa un trend?
Stafeta platformerelor 2D a ajuns astfel in arena dezvoltatorilor de jocuri independenti. Mai pe scurt, scena indie. Unul dintre ei, Curve Digital, pe langa faptul ca produce jocuri, face si publishing pentru jocurile altora. Titluri ca Stealth Inc. 1 & 2, Lone Survivor, Thomas Was Alone, The Swapper, Velocity Ultra si multe altele. Toate acestea le am in backlog, dar nu le-am acordat atentia cuvenita tocmai datorita puhoiului de FPS-uri. Nici nu stiu cand au inceput sa ma atraga FPS-urile, zau asa. Titlul de fata, Hue (pronuntat “Hugh”), este ultimul joc dezvoltat de cei de la studiourile Curve Digital. Haideti sa purcedem a-l descoase.
Poveste si Gameplay
Hue e un baietel care intr-o zi gaseste o scrisoare. Lumea lui Hue e gri si mohorata. M-a dus cu gandul instant la Limbo, un joculet tare simpatic si sinistru. Din scrisoare afla ca mama lui, laolalta cu un anume domn Grey, au facut niscaiva cercetari si au faurit un dispozitiv ce aduce culoare in lumea lor monocroma. Dar, cumva, ca urmare a cercetarilor, ea a disparut din planul in care traieste Hue. Misiunea noastra este sa-l ajutam pe Hue sa isi reintalneasca mama. Nimic iesit din comun, chiar olecuta cliseistic am putea spune. Insa noutatea o aduc elementele asociate lumii lui Hue.
Hue (jocul si nu baiatul) este prezentat ca fiind un puzzle platformer. Deci pe langa faptul ca mergi de la A la B, undeva intre A si B vei avea de rezolvat niste puzzle-uri. Menite desigur sa te incurce sa ajungi in eternul punct B. Jocul este impartit pe nivele relative scurte, astfel ca pentru tine punctul B se va muta, cu fiecare nivel, ceva mai incolo. “Inca putin”, iti spui pe masura ce nivelele iti trec prin fata ochilor. Dar vai, macar de-ar fi atat de simplu. Cu fiecare nivel ce trece, puzzle-urile devin tot mai complicate. E modul jocului de a-ti spune ca progresezi. Tu tot stai, te scaprini oleaca la capatana, doar-doar ii dai de capat. Intr-un tarziu, l-ai dovedit. Treci pe usa urmatoare, la nivelul urmator….si te asteapta taticul puzzle-ului anterior. Apoi bunicul, strabunicul…..pana treci prin tot arborele lui genealogic.
Insa…nu esti fara speranta. Hue are la dispozitie chiar gaselnita la care lucra mama lui. Ceva ce ii permite sa schimbe culoarea de fond a insasi lumii in care traieste. Destul de tare, si-o fi zis el. Ba chiar fier beton. Puzzle-urile de care dai mereu si mereu sunt alcatuite din obstacole, perne cu aer, lasere, jeturi cu vopsea, blocuri de piatra. Fiecare au o anumita culoare. Iar Hue va gasi, rand pe rand, cate o culoare. In total vei avea in arsenal opt culori pe care le poti folosi ca sa “neutralizezi” fiecare obstacol in parte. Ai un pietroi albastru care iti blocheaza calea? Activezi culoarea albastra din dispozitiv, et voila, fundalul se face albastru si pietroiul nu mai e. Smecherie cu buton. La fel si cu laserele, vopseaua, pernele cu aer si cate si mai cate.
Problema nu e chiar rezolvata totusi. Deoarece Hue poate folosi doar cate o culoare pe rand, va trebui sa faci si ceva acrobatii. Gen sa schimbi in mijlocul unui salt facut orbeste pe alta culoare decat pe cea cu care ai inceput saltul, ca nu cumva sa ai ghinionul sa iti pierzi capul din cauza laserului aflat de cealalta parte a sariturii. Si ca sa fie putin si mai complexa treaba…v-am spus de A si B deja, da? In fiecare nivel incepi de la A si trebuie sa ajungi in B, unde se afla o usa spre urmatorul nivel. Usa colorata, pe care nu o vei gasi daca ai activata aceeasi culoare ca fundal. Colac peste pupaza, usa e incuiata. Ai nevoie de o cheie care se afla tot in acelasi nivel. Treaba sta cam asa la fiecare nivel: esti in punctul A, rezolvi un mic puzzle ca sa ajungi la cheie, inca unul sa ajungi intact la usa, daca in timp ce rezolvai puzzle-urile nu ai vazut usa nici din greseala, o cauti – facand cycle la toate culorile din arsenal, apoi mergi la usa. Ai ajuns in punctul B. Deschizi usa. Repeta.
Hue nu are bara de viata, viata nu i se regenereaza ca prin magie dupa cateva secunde, nu are nici macar potiuni de viata sau mana. Nu e aidoma lui William J. Blazkovicz, Ryu Hayabusa sau Arnold Schwarzenegger. Nu, el e doar un copil plapand. In caz ca mori, Hue isi da ochii peste cap ca in comic books si o secunda mai tarziu e gata sa reia nivelul, deci nu esti penalizat in nici un fel. Pierzi doar timp.
Ai butonul X pentru sarituri (no double jump for you), iar culorile le selectezi dintr-un meniu radial cu joystickul R3. Eu v-as sfatui sa va curatati maniacal macar acel joystick, deoarece va trebui de multe ori sa lucrati si sa ganditi contra timp, unde orice plus de precizie conteaza. Zic asta din experienta proprie. Daca jocul la inceput mi se parea sublim si simplu, nivelurile de mai tarziu m-au adus in pragul disperarii. A inceput sa semene cu Dark Souls. “Prepare to Die, little Hue” am zis eu la un moment dat, cu o voce care l-ar fi bagat in sperieti si pe Trevor Philips. Probabil mi s-a tras de la faptul ca pe mine ma treceau toate apele, jucand inauntru, ziua in amiaza mare la 30 de grade. Nu zic nu. Pana la urma am trecut hopul apasand la intamplare, mid-jump toate culorile pe rand :)) Si cu toate acestea mi-a placut nevoie mare. Fiecare nivel, fiecare secunda. Acum astept versiunea pentru Vita, vacuta cea neglijata.
Ca veni vorba de Vita, am incercat si joaca prin Remote Play. Merge brici, dar la unele nivele mai expansive se simte nevoia de un ecran mai mare. Sunt curios daca vor aduce ceva modificari pentru varianta de Vita la acele nivele.
Grafica si sunet
Grafica e data de stilul unic al jocului. Nu cred ca putem vorbi de poligoane. Jocul seamana mai degraba cu ilustratii dintr-o carte de povesti, ilustratii aduse la viata intr-un mod fluid si dinamic. Culorile sunt doar acelea de pe paleta lui Hue, nimic in plus, fara combinatii sau alte artificii. Mai este si negrul lumii initiale, dar aceea tehnic vorbind e o non-culoare si Hue (nume interesant si din perspectiva traducerii, “nuanta”) nu are nici o influenta asupra ei. Obiectele negre vor ramanea negre, indiferent ce culoare va folosi Hue.
Curve Digital s-a gandit si la daltonisti sau la oamenii care nu disting culorile prea bine. Exista o setare “Colorblind” in meniu, care odata bifata, va asocia fiecarei culori de pe paleta lui Hue un simbol anume, si apoi va replica acel simbol pe toate obiectele ce au acea culoare.
Sunetul e reprezentat prin melodii destul de minimale ce au in prim-plan pianul, instrument de baza si in tema principala a jocului. Prin nivele mai e acompaniat de niste sintetizatoare, cateva ciupituri de corzi, niscaiva percutie usoara….toate astea se precipita cand nivelul e unul time-based, dar in genere e destul de lenes tonul. Din punct de vedere muzical, jocului nu te impinge de la spate aproape deloc sa il termini. Si asta e un lucru bun. Cand te grabesti sa termini un puzzle platformer, vorba meme-ului devenit faimos deja printre internauti, “You’re doing it wrong”.
Jocul este narat de o femeie cu accent britanic, care se doreste a fi vocea mamei lui Hue. Nu stiu cum o cheama pe cucoana cu pricina, dar are o voce care mi-a amintit in prima faza de Zoe Castillo din jocul “Dreamfall: The Longest Journey”. Nu stiu exact de ce. O fi de vina accentul britanic si tonalitatea vocii.
Concluzie
Pana apare varianta de Vita in septembrie (olecuta ambiguu), am sa imi iau portia de platformere din backlogul pentru Vita. Macar noi sa nu o neglijam :) Recomand cu caldura "Hue" oricarui pasionat de platformere. Poate unora mai initiati in aceste jocuri li se va parea mai usor, insa eu cred ca jocul se va tine bine si peste cativa ani de-acum incolo. Grafica imbatraneste, gameplay-ul e rege. Iar aici gameplay-ul desi simplist, e bine gandit si te si pune pe gandit. Mai trebuie si altceva inafara de mindless shooter-e. Spor la butoane!
Poveste: 7
Gameplay 8.8
Grafica si sunet 8
Concluzie: 7.9
