Dar, capitolul 9. Ador capitolul 9! Este intreruperea perfecta dintre jocul bazat pe explorare si descoperirea lumii si jocul bazat pe poveste, ceea ce Final Fantasy XV devine, dupa acest capitol. Si ideea povestii din Final Fantasy XV este extraordinara. Doar ca ne este prezentata atat de slab si grabit. Putem sa vedem un Tenebrae distrus, in flacari, dar nu vedem cum s-a ajuns acolo... ni se povesteste. Vedem trupul zeitei de ghiata, lipsit de viata, dar nu vedem cum s-a ajuns acolo... ni se povesteste. Vedem cadavrul lui Ravus, nu vedem cum s-a ajuns acolo, dar vedem, in schimb, o schimbare totala in atitudinea acestuia, momentul cand incearca sa isi ajute sora. Doar ca este prea putin! Si cand ne arata ce se intampla, este prea putin. Apoi jocul revine la a nu mai arata nimic. Ni se povesteste ca un monstru oarecare este, de fapt, Imparatul Iedolas, antagonistul principal (credeam) al jocului! Ajungem in baza centrala a Imperiului Niflheim si trebuie sa citim despre toate lucrurile oribile care s-au intamplat acolo. Pana si in ultimul capitol, dupa 20 de ani, trebuie sa ascultam un personaj cu totul neimportant care ne povesteste despre personajele cu adevarat importante din joc, dar pe care, din nou, nu le mai vedem.
Spuneam, insa, ca ador capitolul 9. Pentru ca atunci, in sfarsit, Ardyn ocupa rolul central, pe care il merita inca de la prima scena din Kingsglaive in care apare. Intr-o serie care il are pe Kefka Palazzo, faptul ca Ardyn este aproape de a fi cel mai bun villain spune multe. Mai ales pentru ca putem sa nu-l privim asa. Da, face lucruri oribile de-a lungul jocului si inainte de joc... dar are sens sa fie asa. Pentru mine, Ardyn reprezinta, de fapt, tema acestui joc - Sacrificiul. Acea tema apare din primele minute din Kingsglaive, de cand il vedem pe Regis. Un rege care moare in fata ochilor nostri, consumat de acel inel, sacrificandu-se pentru protejarea regatului sau. Si tema sacrificiului continua sa apara in joc, prin zeii care renunta la intruchiparile lor lumesti, in Lunafreya, o descoperim in Ardyn, apoi in Gladio, Ignis si Prompto, iar, la final, in Noctis. Al carui sacrificiu este, desi cel mai asteptat, cel mai dureros, datorita acelei ultime lovituri de sabie.
Seria Final Fantasy a cochetat mereu cu moartea, inca din al doilea joc. Final Fantasy II este un joc despre razboi si vietile pe care le poate lua. Datorita "timpurilor", niciunul din personajele care moare in Final Fantasy II nu are importanta. Nu trebuie sa ne para rau de pierderea unui anumit personaj, ci de numarul lor. In Final Fantasy IV se "incearca" sacrificiul personajelor principale, de care ne atasam, dar, datorita tonului jocului si, din nou, "timpurilor", acestea reapar, in mod miraculos, in poveste. Final Fantasy VI prezinta din nou ideea mortii, in cel mai interesant mod - fara sacrificiu, fara scop; doar din lipsa de speranta. Lumea este distrusa, nimic nu mai are sens, sau importanta, asa ca Celes cedeaza. Doar ca, din nou, nu se pierd personaje principale. Final Fantasy VII ne prezinta, evident, moartea in acea modalitate atat de brutala, mai ales ca este vorba de un personaj principal. In contrast extraordinar cu IX, al carui Vivi ne paraseste atat de linistit, dar mult mai dureros. As putea continua pana maine, dar nu vreau neaparat sa prezint o retrospectiva a seriei. Ci sa imi arat aprecierea pentru modul in care Final Fantasy XV abordeaza acest aspect intalnit atat de des in cei 30 de ani. Dupa atat timp, Final Fantasy reuseste sa faca ceva nou... si sa-si omoare toate personajele principale. Fara brutalitatea intalnita in VII si cu un scop clar prezentat pe parcursul povestii. Cum ar trebui sa fie!
Bookmarks