Chestia cu dificultatea e mereu un subiect destul de sensibil online, dar nici eu nu pot sa inteleg oamenii carora le tot place sa moara in jocuri. Da, te simti bine la final, cand reusesti, dar pana atunci pur si simplu iti pierzi un timp din viata cu care puteai sa faci lucruri mult mai constructive. "Being VERY good at videogames" mi se pare cea mai inutila abilitate pe care o putem avea, ca oameni. Nu spun ca e ok sa fim precum jurnalistul care nu a putut sa joace acel demo din Cuphead, dar nu inteleg oamenii care se mandresc ca au terminat Uncharted pe Crushing (sau cum se numeste acel mod). "Da, am spart un controller si cateva vase de sange, dar m-am distrat". Fiecare se distreaza in felul lui, sigur, dar, la fel cum ii consider prosti pe cocalarii care se distreaza imbatandu-se ca animalele, pe manele, asa mi se par si acei "hardcore gamers".

In ceea ce priveste jocurile lui Miyazaki (deci scot din start Dark Souls 2 din discutie, pentru ca nu merita nici macar sa ne amintim de jignirea aceea), dificultatea nu a fost niciodata ideea principala. Omul doar a vrut sa prezinte un sistem nou de gameplay, diferit de tot ce aveam in gaming pana atunci. Ca este "mai dificil" decat alte jocuri, da, dar si Demon's Souls, si Dark Souls 1/3, si Bloodborne ofera destule metode prin care poti sa te iti setezi singur dificultatea, tocmai prin acel gameplay diferit. Poti sa faci grinding, poti sa chemi alti jucatori/personaje, poti sa iti schimbi clasa (poti sa strici, efectiv jocul, omorandu-l pe King Alant pana sa intri in camera lui, cu sageti otravitoare). Chestia e ca in Sekiro nu ai atatea optiuni; nici macar pe jumatate (cel putin la inceput). De fapt, ai una singura. Daca intelegi acel sistem de parry, jocul chiar devine cel mai usor joc din ultimii ani al celor de la FromSoft. Daca nu, o sa ai o experienta destul de neplacuta.

Daca ma blocam la un boss mai dificil in jocurile din trecut, puteam sa caut pe Souls wiki metode de a-l invinge, si gaseam mereu cel putin 5 moduri de atac, prezentate in pagini intregi de text. Dupa ce am omorat, destul de haotic, al treilea miniboss din Sekiro, am cautat sa vad cum as fi putut sa-l inving intr-un mod mai placut. "To defeat this guy, use the X technique when he tries to stab you." Atat! O singura propozitie! Si acea X technique e tot un fel de parry, doar ca nu o activezi cu L1, ci cu O (pe ps4). Daca nu ai stapanit asta, tough luck, pur si simplu nu mai vezi portiunea urmatoare de joc, pentru ca, desi zona e optionala, acel miniboss nu e. Trebuie sa il invingi ca sa avansezi.

Demon's Souls este unul din jocurile mele preferate pentru ca nu o sa uit niciodata primele ore din acel joc. Era atat de diferit, atat de nou, incat ani intregi a stricat, oarecum, modul in care ma puteam bucura de jocuri video. Apoi Bloodborne a luat acea formula si a perfectionat-o. E prea devreme sa spun daca Sekiro mi se pare la fel de bun precum Bloodborne, dar pot spune ca, jucand Sekiro, am exact acelasi sentiment de nou pe care l-am avut cand am jucat Demon's Souls. Este deosebit de dificil (pentru mine). E primul joc pe care chiar cred ca nu o sa pot sa-l termin. Dar ador fiecare minut petrecut in fata televizorului. Ca "experienta", este unic, si nu stiu daca putem macar sa cerem o generatie urmatoare in gaming fara sa incercam acest joc.