Scrisoarea a III-a
M. Eminescu

[…]
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-av�nd virtute, iar �n ei monedă calpă,
Quintesență de mizerii de la creștet p�nă-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
�și aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintr-aceștia țara noastră �și alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază �n zidirea sfintei Golii,
�n cămeși cu m�neci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
[…]
Cu evlavie de vulpe, ca �n strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, c�ntece și jocuri...
Și apoi �n sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăp�nă și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și st�rpitură,
Tot ce-i �nsemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
�nc�t fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
B�lb�iți cu gura str�mbă sunt stăp�nii astei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie �n smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
�ndrăznesc ca să rostească p�n’ și numele tău... țară!
La Paris, �n lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, c�nd nimic nu e de scos?
[…]
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
C�nd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul �l v�nează și c�știgul fără muncă,
Azi, c�nd fraza lustruită nu mai poate �nșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama sf�șiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!
Da, c�știgul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca pun�nd m�na pe ei,
Să-i �mparți �n două cete: �n smintiți și �n mișei,
Și �n două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!