Da, inteleg ce spui, insa la EMA nu e chiar asa, are doar acea bucurie de moment, si trebuie sa deschid usa si sa o chem pe casa scarii sa nu se intample pe gresie... EMA sta singura, nici o problema, nu e atat de atasata, insa cand ma vede se intampla, nush ce e asa emotiva...

Inainte sa o avem pe EMA, acum cativa ani, am avut o catelusa dobberman, Hanna. Exact ca si cu Bell a ta, nu puteam sa o las acasa. Lu' Hanna nu-i trebuia mancare, apa, nimic, decat sa fie cu noi. Daca stateam in pat acolo si ea, daca ma duceam la baie, si ea, etc. Cand plecam de acasa, plangeam la usa cu sotia (pe atunci prietena mea) pt. ca ni se rupea inima de cum plangea. Cand ne intorceam acasa, o auzeam de pe casa scarii cum plangea... Iti dai seama cat timp plangea daca inca o facea cand ne intorceam? Sau cine stie, o facea in reprize, insa era groaznic. La fel, NICIODATA nu a mers Hanna in lesa. Mergeam inclusiv prin centrul Clujului pe trotuar si nu se departa la 1m. In parc daca ma asezam pe banca, se culca langa mine, de trebuia sa o alerg eu prin parc ca sa nu stam pe loc! A trebuit sa o dam pentru ca nu mai puteam cu ea, cu plansetele si afectiunea... Cred ca stii exact prin ce am trecut noi atunci, pt. ca si tie ti s-a intamplat la fel... Mult timp nu am mai vrut sa aud sa-mi iau alt caine... Povestea lui Bella m-a emotionat si mi-a adus aminte de Hanna. Cainii sunt niste animale cu totul deosebite...

Cand am luat-o pe EMA acum aprox un an, la insistentele sotiei, am jurat ca nu o mai dam pt. nimic in lume, si uite ca suntem la Londra de 1 luna jumate si EMA e la parintii sotiei... Mi-am incalcat oarecum juramantul, insa o sa facem tot posibilul sa o aducem langa noi cat de rpd (2-3 sapt. max.) pentru ca este parte din familia noastra si o iubim foarte mult!