Final Fantasy XV

[solecon]

Foarte bun review, Dant3. Felicitarile mele. Din pacate, eu nu o sa pot scrie unul. In primul rand pentru ca structura unui review mi se pare un lucru mult prea complex, in al doilea rand pentru ca ar trebui sa vorbesc despre povestea din Final Fantasy XV. Si e greu sa fac asta. Inainte de lansarea jocului imi placea sa ma aud spunand ca "dupa 10 ani, Final Fantasy XV este aici". De parca voiam sa ma conving singur ca, intr-adevar, se va lansa. Fie ca suntem sau nu fani ai seriei, nu putem sa negam faptul ca lansarea unui joc aflat in development timp de 10 ani a fost un eveniment. Dar cand am primit, in sfarsit, jocul, am realizat ca nu asa trebuie sa privesc lucrurile. Acel Final Fantasy care se afla in carcasa metalica, protejat, parca, de arta divina a lui Amano, nu era acelasi joc pe care il vazusem acum 10 ani. Nu mai conta ce vazusem in tot acest timp. XV era propriul sau joc. Fara Fabula Nova Crystallis... fara Versus XIII. Faptul ca a trebuit sa petrec 3 ore cu Kingsglaive si Brotherhood inainte de a incepe jocul chiar m-a ajutat in a intelege mai bine acest lucru. Dar impactul cel mai puternic l-a avut acea propozitie de la inceput. Final Fantasy XV nu mai era "a Fantasy based on Reality", ci "a Final Fantasy for Fans and First-Timers".

Si in primele 8 capitole, chiar asta e. Un joc care se mandreste cu istoria de 30 de ani a seriei din care face parte, dar care introduce destule elemente noi incat sa poata sa priveasca spre viitor. Odata cu al noualea capitol, insa, totul se schimba. Devine clar ca Final Fantasy XV nu poate scapa de umbra lui Versus XIII. Cand a creat conceptul pentru Versus XIII, Nomura a vrut ca povestea sa fie spusa de-a lungul unei trilogii. Dupa 7 ani in care Nomura a lucrat la primul joc din acea trilogie, fara sa-l termine, Tabata a primit sarcina inumana de a condensa toata povestea din trilogie in acel prim joc si sa-l scoata cat mai repede. Nu stiu daca era nevoie de 3 jocuri pentru a spune povestea lui Noctis si a prietenilor sai, dar este clar ca aveam nevoie de un Final Fantasy XV-2. Daca primele 8 capitole ale povestii te fac sa simti, efectiv, ca esti in acea lume, dupa capitolul 9 devii doar un spectator. Un spectator al unei carti citite. Ni se spune mult prea mult si ni se arata mult prea putin.

Dar, capitolul 9. Ador capitolul 9! Este intreruperea perfecta dintre jocul bazat pe explorare si descoperirea lumii si jocul bazat pe poveste, ceea ce Final Fantasy XV devine, dupa acest capitol. Si ideea povestii din Final Fantasy XV este extraordinara. Doar ca ne este prezentata atat de slab si grabit. Putem sa vedem un Tenebrae distrus, in flacari, dar nu vedem cum s-a ajuns acolo... ni se povesteste. Vedem trupul zeitei de ghiata, lipsit de viata, dar nu vedem cum s-a ajuns acolo... ni se povesteste. Vedem cadavrul lui Ravus, nu vedem cum s-a ajuns acolo, dar vedem, in schimb, o schimbare totala in atitudinea acestuia, momentul cand incearca sa isi ajute sora. Doar ca este prea putin! Si cand ne arata ce se intampla, este prea putin. Apoi jocul revine la a nu mai arata nimic. Ni se povesteste ca un monstru oarecare este, de fapt, Imparatul Iedolas, antagonistul principal (credeam) al jocului! Ajungem in baza centrala a Imperiului Niflheim si trebuie sa citim despre toate lucrurile oribile care s-au intamplat acolo. Pana si in ultimul capitol, dupa 20 de ani, trebuie sa ascultam un personaj cu totul neimportant care ne povesteste despre personajele cu adevarat importante din joc, dar pe care, din nou, nu le mai vedem.

Spuneam, insa, ca ador capitolul 9. Pentru ca atunci, in sfarsit, Ardyn ocupa rolul central, pe care il merita inca de la prima scena din Kingsglaive in care apare. Intr-o serie care il are pe Kefka Palazzo, faptul ca Ardyn este aproape de a fi cel mai bun villain spune multe. Mai ales pentru ca putem sa nu-l privim asa. Da, face lucruri oribile de-a lungul jocului si inainte de joc... dar are sens sa fie asa. Pentru mine, Ardyn reprezinta, de fapt, tema acestui joc - Sacrificiul. Acea tema apare din primele minute din Kingsglaive, de cand il vedem pe Regis. Un rege care moare in fata ochilor nostri, consumat de acel inel, sacrificandu-se pentru protejarea regatului sau. Si tema sacrificiului continua sa apara in joc, prin zeii care renunta la intruchiparile lor lumesti, in Lunafreya, o descoperim in Ardyn, apoi in Gladio, Ignis si Prompto, iar, la final, in Noctis. Al carui sacrificiu este, desi cel mai asteptat, cel mai dureros, datorita acelei ultime lovituri de sabie.

Seria Final Fantasy a cochetat mereu cu moartea, inca din al doilea joc. Final Fantasy II este un joc despre razboi si vietile pe care le poate lua. Datorita "timpurilor", niciunul din personajele care moare in Final Fantasy II nu are importanta. Nu trebuie sa ne para rau de pierderea unui anumit personaj, ci de numarul lor. In Final Fantasy IV se "incearca" sacrificiul personajelor principale, de care ne atasam, dar, datorita tonului jocului si, din nou, "timpurilor", acestea reapar, in mod miraculos, in poveste. Final Fantasy VI prezinta din nou ideea mortii, in cel mai interesant mod - fara sacrificiu, fara scop; doar din lipsa de speranta. Lumea este distrusa, nimic nu mai are sens, sau importanta, asa ca Celes cedeaza. Doar ca, din nou, nu se pierd personaje principale. Final Fantasy VII ne prezinta, evident, moartea in acea modalitate atat de brutala, mai ales ca este vorba de un personaj principal. In contrast extraordinar cu IX, al carui Vivi ne paraseste atat de linistit, dar mult mai dureros. As putea continua pana maine, dar nu vreau neaparat sa prezint o retrospectiva a seriei. Ci sa imi arat aprecierea pentru modul in care Final Fantasy XV abordeaza acest aspect intalnit atat de des in cei 30 de ani. Dupa atat timp, Final Fantasy reuseste sa faca ceva nou... si sa-si omoare toate personajele principale. Fara brutalitatea intalnita in VII si cu un scop clar prezentat pe parcursul povestii. Cum ar trebui sa fie!

Da, capitolele 11-13 nu sunt reusite, dar imi e greu sa nu apreciez un joc ce-mi prezinta o lume atat de interesanta si un final atat de puternic.