Am terminat recent The Last of Us Part I și The Last of Us Part II.
În special în cazul Part II, am avut mare grijă să mă feresc de spoilere. Știam că urmează să fie un joc extraordinar și am preferat să aștept până când îl voi putea juca pe platforma potrivită. Mi-am dat seama că experiența de pe PlayStation 4 ar fi fost destul de limitată, așa că am decis să aștept versiunile de PC sau PS5.
De fiecare dată când îmi apărea pe YouTube orice clip legat de The Last of Us, îi dădeam imediat „Not interested”, doar pentru ca algoritmul să nu-mi mai recomande conținut despre joc. Am făcut asta încă dinainte de lansare și a funcționat. Am reușit să mă feresc complet de spoilere și nu am aflat absolut nimic despre ceea ce urma să se întâmple în poveste.
Știu că au existat numeroase controverse. Le-am citit abia după ce am terminat jocul, nu sunt de acord cu ele. Povestea și toate deciziile narative mi s-au părut la un alt nivel de storytelling.
L-am jucat pe PC și mi s-a părut extrem de bine optimizat. Experiența a fost excelentă și mă bucur că am avut răbdare să aștept această versiune. Am terminat ambele jocuri pe cea mai mare dificultate (fără Permadeath și fără Listen Mode), iar dificultatea mi s-a părut foarte bine echilibrată.
The Last of Us Part I - 8.0 / 10
Mi-a plăcut, însă nu am făcut mare click cu el. Deși a fost un pionier în ceea ce privește relația dintre protagonist și companion și a influențat foarte multe jocuri apărute ulterior, astăzi i se simte vârsta.
L-am jucat pe ultima dificultate, iar, în mare parte, experiența mi s-a părut surprinzător de ușoară. De cele mai multe ori puteai elimina aproape toți inamicii folosind stealth. Au fost foarte puține momente în care am fost luat prin surprindere sau am murit.
Sunt sigur că impactul pe care l-a avut în urmă cu 13 ani, când a fost lansat, a fost mult mai mare dacă îl raportăm la standardele acelei perioade.
The Last of Us Part II - +9.5 / 10
Primul capitol din Part II mi s-a părut mai bun și mai intens decât aproape tot ceea ce se întâmplă în Part I.
Am jucat cele două jocuri în foarte puține sesiuni. În a doua sesiune am continuat Part I de la jumătate, am terminat DLC-ul Left Behind, iar apoi am intrat direct în Part II, până în capitolul doi. Diferența de ritm și de stil dintre cele două jocuri m-a lovit imediat. Am trecut de la un gameplay care era aproape mereu sigur și previzibil la una dintre cele mai agresive și tensionate secvențe de urmărire pe care le-am jucat din serie, chiar la începutul jocului:
Neștiind absolut nimic despre Abby și despre celelalte personaje, mi s-a părut foarte inteligent construită introducerea ei. Credeam că urma să se alăture grupului după ce Joel o salvează și după secvența aceea intensă de urmărire.
Momentul în care îl omoară pe Joel mi s-a părut excelent realizat. Poate că reacția lui Abby este ușor exagerată, având în vedere că tatăl ei nu fusese ucis într-un mod personal sau cu intenția de a se răzbuna pe el. Totuși, dacă moartea lui Joel ar fi fost tratată diferit, probabil că nici motivația lui Ellie și întregul fir al răzbunării nu ar mai fi avut aceeași forță.
Singura parte care nu s-a ridicat la nivelul restului jocului:
Singurul lucru care mi s-a părut mai slab, din punct de vedere calitativ, comparativ cu restul jocului, a fost un segment din campania lui Abby. Au fost câteva capitole care mi s-au părut atât prea lungi, cât și mai puțin importante pentru firul principal al poveștii.
Mă refer la secvențele în care Abby este împreună cu Lev și trebuie să ajungă la spital pentru a recupera trusa de intervenție medicală necesară salvării lui Yara. Întregul segment mi s-a părut mult prea întins și am avut senzația că încetinește ritmul jocului. Cred că povestea ar fi avut un pacing mult mai bun dacă această parte ar fi fost mai scurtă.
În rest, aproape toate evenimentele din joc mi s-au părut extrem de bine legate între ele, fiecare având un scop clar și contribuind la tensiunea poveștii. În schimb, aici ai câteva capitole întregi construite în jurul salvării lui Yara și al drumului spre spital pentru a recupera o trusă medicală. Mi s-a părut că Abby își asumă niște riscuri uriașe și trece prin confruntări extrem de periculoase pentru un obiectiv care, din punct de vedere narativ, nu justifică pe deplin amploarea întregii secvențe. Din acest motiv, întregul capitol mi-a lăsat impresia că este puțin de umplutură.
Mai este un aspect care m-a scos puțin din atmosferă: podurile construite de serafiți între clădiri. Mi s-a părut ciudat faptul că Abby este surprinsă de existența lor, de parcă le-ar vedea pentru prima dată. În mintea mea, niște construcții atât de mari și vizibile ar fi trebuit să fie observate cu mult timp înainte sau măcar să existe referințe la ele. Momentul respectiv nu mi s-a părut foarte credibil și m-a făcut să ies puțin din poveste.
Pot înțelege de ce dezvoltatorii au insistat atât de mult asupra acestui fir narativ. Au vrut să ne arate și latura umană și empatică a lui Abby.
Per total, acestea sunt singurele remarci negative pe care le am despre joc. În comparație cu tot ceea ce oferă The Last of Us Part II, sunt detalii minore, însă au fost suficiente cât să simt, în acele momente, că experiența este ușor diluată.
Momentul preferat:
Momentul meu preferat din joc și, aș putea spune, unul dintre top 5 momente din istoria gamingului, pentru mine, este flashback-ul dintre Ellie și Joel, atunci când Joel îi face o surpriză și o duce la Muzeul de Știință.
Scena în care cei doi se așază în capsula spațială și ascultă înregistrarea misiunii Apollo 11 mi s-a părut absolut fabuloasă.
M-a dus instant într-o perioadă foarte frumoasă din viața mea. În primul an de facultate, pe la 18–19 ani, aveam un mic ritual împreună cu o persoană foarte dragă. Stingeam luminile în casă, puneam muzică ambientală și ne lăsam purtați de atmosfera creată. La un moment dat am ascultat chiar aceeași înregistrare de la Apollo 11, peste care rula muzică electronică ambientală de la Shpongle, cu influențe space ambient, care te făcea să simți că faci parte dintr-o misiune de explorare a spațiului.
Tocmai de aceea scena aceea a avut un impact atât de puternic asupra mea. Pe de o parte, m-a făcut să retrăiesc unele dintre cele mai frumoase amintiri din perioada facultății, iar pe de altă parte mi s-a părut impecabil realizată. Totul, de la dialog și muzică până la felul în care Ellie își imaginează că se află într-o rachetă pregătită de lansare, este executat extraordinar.
Din întreaga serie The Last of Us, scena de la Muzeul de Știință rămâne momentul meu preferat.
Are atât de multe lucruri realizate incredibil de bine, încât nici nu am apucat să le menționez pe toate: gameplay-ul extrem de brutal și satisfăcător, grafica incredibil de realistă, coloana sonoră, actoria, animațiile, atenția la detalii și, mai presus de toate, modul în care reușește să spună o poveste.
Nu băgați în seamă controversele și opiniile negative pe care le au conservatorii. Este o experiență superbă. În cazul în care nu ați făcut-o până acum, jucați minunăția asta de joc.
Reply With Quote