AlexandruTocilescu (regizor): "Scrisoare către ţara mea"
Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine dec�t să vorbesc ur�t despre ea. Să-i spun vorbe grele �n fiecare oră, �n fiecare dimineaţă, c�nd �nt�rzii c�t pot de mult �nt�lnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, p�inea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara �n care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, �ntr-un limbaj g�ngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde g�ngurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara �n care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan �n spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie c�t timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele �şi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va c�ştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente �n instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la �nt�lnire �n trening, �ntr-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe l�ngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice s�nt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care �ncă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă �n timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă �n Grecia din două �n două săptăm�ni (plus �n vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori - unul pentru făcut sex - şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi z�mbeşte t�mp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii �n apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, �n Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ �n braţe, şi clipul Nokia - cu m�ini �nlănţuite. Din cauza lui, �ntreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie �mpotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru �n patru ani să aleg prost, �mpreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau c�ntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe. Am obosit de ţara care mă transformă �n victimă sau complice. �n victimă, fiindcă oric�t de multe rele s-ar �nt�mpla �n ţara asta, oric�t de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există �ntr-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din c�nd �n c�nd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să
ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, �n condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau �n justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să
nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma �n cetăţean sau concetăţean, �n membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se f�s�ie �n faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa �n afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. S�nt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, �ntr-un fel sau altul, �n bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program �n care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lăl�i despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri �mpotriva cărora tot rom�nul moţăie: �nv�rteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau �nmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa rom�nească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii �n bufoni disperaţi ai orelor t�rzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat �n universităţi şi alegeri, �nghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui �n Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţin�nd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care măn�ncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă(azi la putere iar), termopanele lui Adrian Năstase,casa din Mihaileanu si Udrea oameni care se �mperechează cu oi, ţărani care tasează păm�ntul cu obuze �ncă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi �n circade poliţie, �nmorm�ntări �n direct,sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui c�ntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sf�nta Cuvioasa Paraschieva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care �ncep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?".
Mă obosesc " profesioniştii "televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă s�nt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. �n ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un c�ntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet �nzestrat: toţi devin vedete şi, �n clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva dec�t meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi �n care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care s�nt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de �nceput de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa �n Alexandria , şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.
Am obosit să ştiu că din at�tea cazuri de malpraxis �n medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot �ntreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar �n orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare �şi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor rom�n, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la �ncălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i �njur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc.iar cei de azi la puterescapa.
Am obosit, de fapt, să nu am �ncredere �n nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am g�ndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă �n stradă. Dar am �n faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe t�mpe �n fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti m�ng�iaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor �n rate.
Am obosit de ţara �n care nu se �nt�mplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am t�njit ani mulţi şi grei �n comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber �n partide politice, �n sindicate, �n patronate şi �n alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte �n spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi rom�ni �n faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara . Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber �n străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă c�inii cu covrigi �n coadă. Sper doar ca acolo, �ntr-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "
Acest articol reprezintă �ntr-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le g�ndim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul Alexandru Tocilescu, care a mai adăugat că media rom�nescă e vinovată pentru genocid cultural.
Reply With Quote