In decursul vietii mele de gamer am avut ocazia sa ma delectez cu numeroase jocuri ce au ca principiu de baza alegerile morale. De vreo 5 ani incoace majoritatea jocurilor au acest sistem de “moralitate”, unele cu alb si negru, iar altele mai complexe cu nuante de gri - in orice caz, este “la moda” genul asta de entertainment, in care jucatorul este pus sa aleaga intre mai multe optiuni, fie ca au efect asupra calatoriei sale prin taina jocului, fie ca actioneaza doar asupra constiintei celui care se afla in fata ecranului. Din cate imi aduc eu aminte, primul astfel de joc pe care am pus mana (si care, dupa parerea mea, a pornit acest trend si l-a dus in mainstream) a fost Mass Effect. Se mergea pe sistemul “cause & effect”, orice actiune are o reactiune, orice decizie pe care o iei are consecintele ei. Si asa au urmat si restul jocurilor din serie, apoi Dragon Age, The Witcher, Metro 2033, jocurile de la Telltale, etc. Fiecare punand acest sistem in practica, unele mai “deep”, altele la un nivel superficial.
Ideea este ca de fiecare data cand am trecut prin situatia de a alege intre mai multe optiuni, fiecare cu greutatea ei morala, mereu am ales-o pe cea mai “buna”, cea care salva cele mai multe persoane, cea care era cea mai putin imorala, cea mai etica, optiunea “for the greater good”. Si bineinteles, eram rasplatit pentru acest act incredibil de altruism, omenie si sacrificiu. Desigur, efortul psihic era minim, doar daca erai un psihopat sau jucai la misto ai fi putut alege altceva, era THE OBVIOUS CHOICE. Si uite asa terminam toate jocurile ca un adevarat erou, un inger venit pe Pamant, un salvator al rasei umane, un prieten de nadejde si un altruist iremediabil. Problema era ca nu ramaneam cu nimic din experienta asta, toate deciziile le faceam pentru ca asa era corect din punct de vedere matematic, nu neaparat pentru ca mi-as fi sacrificat viata ca sa salvez niste straini aflati in pericol. O faceam pentru ca “asa-i frumos”, nu dadeam nimic de la mine, e doar un joc amarat care simuleaza intr-un mod foarte artificial evocarea sentimentelor umane. O prosteala. Pana cand a venit Life is Strange. Si m-a dat peste cap de-mi atingeam fundul cu gatul.
Gameplay
Daca ati jucat orice joc iesit din fabrica Telltale atunci o sa stiti exact cu ce se mananca si Life is Strange. Inspectat obiecte, quick-time events, miscari atletice din degete si asa mai departe. O mare parte din gameplay o veti petrece in postura de third-person, ghidandu-va personajul prin diferite zone, cautand obiecte de colectat, biletele de citit si oameni cu care sa vorbiti. Partea frumoasa este ca, desi unele lucruri par a fi “de umplutura”, acestea vor avea impact (minim, ce-i drept) asupra jocului si mai ales, asupra jucatorului, iar prin jucator nu ma refer la personaj ci la fiinta umana din fata ecranului.
Cel mai interesant element este manipularea timpului. Poti da rewind de cate ori vrei atunci cand observi ca ceva nu a mers tocmai cum voiai tu sau atunci cand n-ai apucat s-o avertizezi pe fata din campus ca o sa-i vina o minge-n cap. Pe parcursul jocului sunt prezente numeroase puzzle-uri care necesita un numar destul de considerabil de neuroni ca sa le poti da de cap, iar abilitatea de a da timpul inapoi (in timp ce personajul tau ramane in acelasi joc) ofera jocului posibilitatea de a-ti pune in fata niste enigme care nu ar fi fost posibile altfel, adaugandu-i un strop unic de savoare ce nu-l mai gasesti in alta parte. Dar cel mai important lucru este ca poti da timpul inapoi atunci cand ai de facut alegeri serioase si cruciale. In cazul in care nu iti place cum decurge rezultatul uneia din alegeri sau pur si simplu ai mustrari de constiinta, poti da timpul inapoi si sa alegi cealalta optiune in speranta ca o sa iti fie mai pe plac. Desigur, acest sistem este limitat si nu poti merge foarte departe fara sa ramai pricopsit cu alegerea facuta, dar sunt interesant de vazut liniile de dialog si reactiile celorlalte personaje imediat dupa ce ti-ai ales destinul, iar mai ales, felul in care te face pe tine sa te simti alegerea respectiva.
Poveste
Aici, doamnelor si domnilor, este capitolul in care Life is Strage scrie istorie. Este, hands-down, cea mai emotionala experienta de gaming prin care am trecut, si pot spune ca am trecut prin multe roller-coastere sentimentale. Desi la fiecare inceput de episod ma intrebam “de ce naiba imi place chestia asta asa mult?”, ajungeam ca la sfarsitul fiecarui episod sa-mi primesc raspunsul mult asteptat, sub forma de batai accelerate de inima, guri cascate sau noduri in gat. Fara sa dau spoilere, imi aduc aminte o faza la sfarsitul unuia dintre episoade care efectiv m-a lasat masca asa cum nu m-a lasat nici momentul in care am aflat ca inca mai avem un Burger King in aeroport (seriously, those double-whoopers…).
Jocul te plaseaza in sosetele lui Max, o adolescenta introvertita ce se intoarce in oraselul ei natal ca sa studieze fotografia. Aceasta descopera in mod accidental ca detine puterea de a da timpul inapoi, la scurt timp dupa ce a avut o viziune in care intregul oras era ravasit de o tornada gigantica. Astfel, Max simte ca este datoria ei sa afle ce anume a cauzat acea tornada, si sa isi salveze prietenii din calea acesteia. Asadar avem o calamitate naturala si o super-putere misterioasa. In schimb jocul nu se opreste aici si mai pluseaza cu conspiratii, criminali in serie si problemele personale ale lui Max care incearca sa-si restabileasca relatiile cu oamenii dragi pe care i-a lasat in urma atunci cand a parasit orasul.
Nu voi da prea multe detalii pentru ca altfel va trebui sa dau spoilere si consider ca asta ar fi un pacat suprem cand vine vorba de Life is Strage. Dar va pot spune ca jocul a reusit sa scoata din mine lucruri pe care nu le-a mai reusit niciun alt joc sa le scoata. Va spuneam la inceputul acestui review ca mereu am facut alegerile corect din punct de vedere moral si etic. Ei bine, de data asta am dat gres. Life is Strange a reusit sa ma convinga sa fiu egoist, a reusit sa ma faca sa empatizez atat de mult cu personajul incat sa-i simt emotiile din plin, a reusit sa ma faca sa iau unele actiuni cu goluri in stomac. A reusit sa ma faca sa ma gandesc la ce vreau eu, atat eu ca si personaj cat si eu ca si fiinta umana, a reusit sa contopeasca trairile virtuale cu cele reale, formand un vortex de sentimente ce a dat nastere la un fir narativ pe care nu ai cum sa-l iei altfel decat personal. Nu mai era Max cea care trecea prin toate situatiile limita ci eram eu acela, m-am simtit introdus in joc la un nivel de imersiune atat de ridicat incat luam toate deciziile bazandu-ma pe instinct si pe pura emotie si nu pe calcule matematice sterile. Am lasat logica la o parte si am plonjat cu burta inainte in acest ocean de compasiune, regret, teama, si soc. Si ai spune ca faptul ca poti da timpul inapoi iti permite sa fii calculat si sa iei mereu deciziile cu cel mai pozitiv impact, dar designul jocului este atat de genial facut incat te simti la fel de lipsit de puteri ca un om normal, si pus intr-o situatie extrema aflata intr-unul din episoade afli ca nu poti sterge cu buretele alegerile facute pana in momentul respectiv si ca oricat de mult ai incercat, folosindu-te de abilitatea ta, sa-ti faci o poteca prin padurea in care stii ca urmeaza sa intri, viitorul ramane la fel de imprevizibil.
Grafica si sunet
Din punct de vedere vizual, jocul nu straluceste, dar nici nu dezamageste, lucru comun la genul asta de experiente. Grafica este cartoonish, dar destul de realista incat sa poti citi emotiile de pe chipurile personajelor, ceea ce este suficient in opinia mea. Sound design-ul nu iese nici el in evidenta prea mult, ramanand la stadiul de neobservabil, fiind acolo unde trebuie, atunci cand trebuie, si atat.
In schimb soundtrack-ul este absolut fenomenal, de departe cel mai bun soundtrack pe care l-am ascultat de la Heroes III incoace. Folk-ul american cu nuante de alternativ si post-rock actioneaza ca benzina aruncata pe focul emotiei evocat de joc, reusind sa creeze o atmosfera incredibil de palpabila, piesele ramanand cu tine cu mult dupa ce ai iesit din joc. Asadar, aleg sa postez la finalul acestui articol una din piese in speranta ca va spune mai multe decat as putea eu sa scriu in acest paragraf, desi va asigur ca va avea un impact mult mai mare in joc.
Concluzie
Life is Strange este o aventura in cel mai adevarat sens al cuvantului, iar daca esti fan storytelling si reusesti sa empatizezi cu usurinta cu personajele din jocuri, atunci nu trebuie ratat sub nicio forma. Pe parcursul a aproximativ 13-14 ore, jocul te va lua cu gingasie de mana si te va trece prin momente frumoase, tinandu-te strans fara sa-ti dea drumul pana la sfarsit, sfarsit ce te va lasa cu un zambet pe fata si un nod in gat, indiferent de modul in care iti este afisat acesta. De altfel, va recomand sa intrati in acest joc cu zero asteptari, eu asa am facut-o si am observat ca impactul a fost mult mai mare. Ma inclin.
Story: 10
Gameplay: 9
Sunet: 10
Grafica: 7.5
Nota Finala: 9
Bookmarks