Inainte de a incepe va urez din capul locului, Sarbatori Fericite! Imi doresc sa aveti ocazia sa mai butonati cate ceva din celebra lista cu jocuri de terminat, toti avem o astfel de lista. In randurile ce urmeaza voi incerca sa dau contur unei amintiri tare dragi mie. Perioada in care am descoperit si butonat jocul Oblivion. Imi place sa cred ca fiecare avem un joc de suflet, o amintire vie a unei lumi in care ne-am pierdut cu drag, o lume in care am patruns si ne-am simtit in elementul nostru.
Am intrat in posesia jocului in urma cu vreo 7 ani, prin primavara lui 2009. Cumparasem jocul de aici de pe forum, varianta pentru PlayStation 3. Nu jucasem celebrul Morrowind, nu citisem niciun review, nu vazusem jocul la nimeni. Mereu m-am gandit ca a fost mai bine asa. Stiam despre Oblivion doar un lucru: exista un DLC ce pentru o anumita suma de bani iti oferea o armura pentru cal. Un lucru revoltator pe atunci. Astazi ceva aproape firesc intr-o lume impanzita de microtranzactii.
Pe atunci pe PlayStation jucam doar Killzone 2 iar pe PC butonam doar Counter-Strike 1.6 si Dota 1. Dadusem 60 de lei pe joc, nimic nu mi-ar fi dat de inteles ca suma respectiva ar fi fost cea mai buna investitie a acelui anul. Ridicasem jocul de la posta si uitandu-ma pe artwork-ul de pe spatele carcasei nu am ramas impresionat. Jocul aparuse prima data in 2006 pe PC. Era deja 2009 dupa cum am spus, prejudecatile m-au impiedicat sa ma grabesc sa-l butonez. Asadar a stat vreo 2 luni pe raft si a prins praf.
Intr-o zi, probabil nervos de infrangerile suferite in Dota 1 sau probabil plictisit de Killzone 2, am decis sa suflu praful (metaforic vorbind) de pe Oblivion si sa ii dau o sansa. Ah si ce sansa mi-a dat el.
Mi-a placut din start ideea de a imi personaliza caracterul, in multe dintre RPG-urile jucate de mine in trecut, erai deja cineva (stiu, probabil nu jucasem destule pana atunci).
In joc exista 10 rase din care poti alege. Rasa si sexul sunt foarte importante deoarece impacteaza atributele si abilitatile de la inceput. De notat ca fiecare rasa are trasaturi unice. Exista 21 de clase predefinite. Pe langa sumedenia de clase din care poti alege, jocul iti da voie sa alegi sub ce constelatie este nascut protagonistul tau. In functie de constelatia aleasa eroul tau primeste o putere magica activa sau pasiva. Sunt 13 constelatii. Constelatia aleasa de mine imi dadea abilitatea de a ma face invizibil o data pe zi timp de 60 de secunde. Visul oricarui hot.
Dupa o ora de cugetari interioare, am decis sa aleg sa joc in pielea unei “frumuseti” de mascul alpha din rasa argoniana. Un popor brav de soparle bipede. Eroul meu avea capul verde cu dungi rosii. Stiam ca in natura sunt multe animale inofensive care se protejeaza folosind culori strinde, cum ar fi culoarea rosie, fie pentru a parea veninoase fie pentru a parea impunatoare. In antiteza cu imaginea mea impunatoare am ales sa fiu de meserie Thief si de a avea sansa de a ma naste sub semnul constalatiei Shadow. Argonienii au o rezistenta de 75% la boli, 100% la otrava si pot respira sub apa.
Nu eram deloc familiarizat cu universul din Cyrodiil, Tamriel. Nu stiam nimic despre lore. Nu stiam mecanicile de joc, pana atunci cel mai bun RPG pentru mine fusese Gothic 2. Eram invatat cu celebrul sistem in care finalizarea unui quest te rasplateste cu puncte de experienta. Dar pana sa imi dau eu seama cum functioneaza sistemul de level up din Oblivion, aveam mai intai de toate sa realizez ca nu inteleg harta si mini-harta. Jucam la o distanta destul de mare de televizor, marimea literelor din joc era greu de buchisit. Ah, tin minte si acum, cum iesirea din temnita de inceput te scotea aproape de un lac, soarele sus pe cer, mult verde in jur, niste ruini se zareau in departare, atunci am apasat tasta pentru 3rd person view si pret de un minut am ramas cu gura casccata… ce lume vie.
Erau pe atunci jocuri AAA cu o grafica superioara dar te asteptai la asta de la ele. Oblivion incepuse intr-o temnita intunecata in care primesti quest-ul principal si in care petreci cateva minute. Tot aici iti sunt prezentate si informatii utile (celebrul tutorial). Am interpretat mereu ca producatorii jocului au zis ceva de genul “bun, in temnita asta vei invata niste lucruri despre mecanicile jocului, apoi vei ramane mut de uimire cand vei vedea pentru prima data lumina soarelui, ce faci de acum incolo depinde de tine”. Si chiar asa a fost.
M-am dus prima data sa vad ruinele din departare. Intru, 2-3 orci, eu aveam doar o sabiuta amarata dar mi-am zis “yolo”, nici bine nu ne-am lovit sabiile in lupta dreapta ca am si murit. Jocul datorita functiei de auto-save m-a dat inapoi la iesirea (secreta) din temnita. M-am intors in pestera respectiva, nu, nu fix atunci ci dupa o buna bucata de timp. Dar ghici ce? In Oblivion inamicii se bucura de o crestere in level direct proportionala cu a ta. Desi s-au dovedit a fi niste adversari demni si a doua oara, eu eram deja vulpe batrana iar ei au facut greseala de a ma subestima crezand ca sunt acelasi uscat ca la inceput. Not the case.
Cu a doua sansa primita de la bunul nostru auto-save am decis sa merg de nebun in cautarea unei noi aventuri, de preferat una ceva mai noob friendly. Mentalitatea mea era urmatoarea: ma duc intai sa fac rost de niste arme mai ascutite, o armura cocheta si abia apoi am sa vad cum ajung sa fac quest-uri.
Am luat-o usor la pas unde am vazut cu ochii, am ajuns, seara, intr-un satuc numit Hackdirt, locuitorii de acolo erau foarte neprietenosi, erau primele NPC-uri pe care le-am intalnit de cand parasisem temnita. Mi-a placut la nebunie atitudinea lor, era evident ca ascund ceva. Dupa ce m-am plimbat si holbat prin satuc, am realizat ca fusese candva mult mai mare. Cautand cearta pe acolo nu am putut sa nu remarc ca pe langa casele normale erau multe locuri in care au fost case arse din temelii.
Am gasit o usa secreta in dusumeaua unei case, curios, din fire, am intrat. Am inceput sa ma furisez pe acolo, surpriza! Am vazut pe ecran “sneak skill increased”. Deci spre deosebire de toate RPG-urile jucate de mine, in Oblivion fiecare skill crestea pe masura ce era folosit cu success de catre tine. Am realizat atunci ca poti practic sa excelezi la orice. Nu exista un singur mod de a juca determinat de ce ai ales tu la inceput cand ti-ai creat caracterul. Desigur, atributele specifice rasei si clasei iti ofereau ceva unic, dar multe dintre atributele unice puteau fi insusite partial, dupa cum am aflat mai tarziu, cu ajutorul vrajilor. Am plecat din Hackdirt, la fel ca si in cazul ruinelor cu orci m-am intors mai tarziu, cand un quest mi-a fost dat.
Abia atunci am inteles si ce anume s-a intamplat in acel satuc. A fost placut sa ma reintorc in acel loc stiind acum ce s-a intamplat. Casele arse, tunelurile de sub satuc, atitudinea localnicilor si o biblie ciudata furata de mine la prima vizita, toate acestea capatasera contur si isi spuneau acum povestea, raspunzand astfel la intrebarile mele timpurii. Asta imi place la un joc cu adevarat open world, sa pot explora fara sa tin cont de quest-uri ca apoi sa ma intorc in unele locuri si sa inteleg ceva ce in prima faza nu am inteles pe deplin si doar am speculat. Foarte satisfacatoare mi se par si quest-urile ce se activeaza atunci cand gasesti un obiect, o locatie, un personaj.
In orice caz, eu mi-am vazut de ale mele o vreme, lasand in stand-by quest-ul principal de a pune umarul la salvarea lumii (salvasem destule lumi pana sa joc Oblivion). Coloana sonora a jocului era si este deosebit de frumoasa, se potrivea si imbina perfect cu lumea vie din Cyrodiil. Jocul a fost conceput pentru a fi explorat, iar muzica te indemna sa faci chiar asta. Chiar si luptele avand de castigat de pe urma coloanei sonore, aceasta schimbandu-se din muzica relaxanta gen fantasy numai buna de o plimbare in una antrenanta numai buna sa-ti puna sangele in miscare.
Deseori am ramas cu gura cascata cand vedeam pentru prima data un oras mare. Fiecare oras avand o arhitectura diferita si un vibe aparte. In fiecare oras circulau zvonuri. Peste tot era cate un secret ce astepta sa fie descoperit. Ah, parca si vad pentru prima data orasul Skingrad. Aici am auzit zvonuri despre Janus Hassildor. Zvonuri cum ca acesta din urma ar fi un vampir. Habar nu aveam ca pot exista vampiri in Oblivion, ce entuziasmat am fost.
La capitolul quest-uri jocul sta foarte bine, varianta Game of the year edition avand in jur de 270 de quest-uri. Povestea principala a jocului consta in 20 de misiuni, luand in calcul si mini-quest-urile optionale atasate de ea. Insa jocul m-a impresionat atunci cand m-am abatut de la povestea principala si am cautat sa-mi potolosesc setea de aventura incercand sa devin cineva alaturandu-ma factiunilor din joc.
Sunt 5 factiuni in total: Arena (un tribut practic pentru primul joc din serie ce ar fi trebuit sa se cheme asa), Dark Brotherhood, Fighters Guild, Mages Guild si ultima, dar nu si cea mai putin interesanta, Thieves Guild. In fiecare dintre ele am inceput de la 0, nu m-am simtit ofensat de fetch quest-urile date, trebuia intr-un fel sa imi demonstrez ambitia, trebuia sa pornesc de undeva.
Imi aduc aminte si acum un quest facut pentru Mages Guild in care am avut sarcina de a descoperi ce s-a intamplat cu un mage care a disparut. Am gasit trupul tanarului vrajitor intr-o fantana plina cu apa. Acesta a murit inecat deoarece fantana se inchidea etans in urma celui care intra. Asupra trupului neinsufletit am gasit un inel numit Ring of burden. Acest inel mi-a adaugat o greutate de 150 de unitati si nu putea fi dat jos din inventar. In prima faza imi aduc aminte ca ma panicasem dar pe urma mi-am amintit ca eroul meu era din rasa argnoniana si putea respira la infinit sub apa. Mi-a placut la nebunie acel moment. Daca nu as fi fost argonian ar fi trebuit sa arunc alte iteme din inventar pe care (cred) ca nu le-as mai fi recuperat.
O alta surpriza placuta a fost atunci cand am intrat in the Dark Brotherhood. Auzisem tot felul de zvonuri prin oras de la NPC-uri dar nu stiam exact cum se intra, nu aveam un quest pentru ei si nici nu stiam unde sa-i gasesc si chiar daca le gaseam ascunzatoarea tot nu as fi stiut parola pentru a trece de usa inchisa. Intr-o zi am vazut un NPC plin de bijuterii iesind dintr-un orasel, mi-am zis ca vreau sa-l urmaresc si sa fur tot ce are asupra lui. M-am asigurat ca suntem departe de gardienii ce patrulau imprejurimile cetatii, m-am apropiat tiptil de el, degetele mele de pianist i-au intrat in buzunare si apoi… ei bine, am fost lacom, am incercat sa musc mai mult decat puteam sa mestec si am fost nevoit sa il omor. Am luat tot ce avea asupra lui, meticulos am dat tarat trupul neinsufletit undeva intr-o poienita si am plecat plecat sa dorm la un han.
In joc, ca si in viata reala, somnul este un aspect important. Spun asta deoarece in joc atunci cand ai skill points de alocat, o poti face doar cand te pui la nani J In acea seara Lucian Lachance, membru cu state vechi in Dark Brotherhood mi-a facut o vizita in vis. Am aflat ca el este departamentul de HR si ca i-a placut C.V.-ul meu si ar dori sa ma alatur lor. Mi-a placut la nebunie ideea asta ca pentru a face parte dintr-o grupare de asasini trebuie sa asasinezi un NPC fara sa ai quest ci sa o faci aleatoriu.
A fost o adevarata placere sa ajung in varful ierarhiei in fiecare dintre factiuni.
Sunt zeci de quest-uri de care imi aduc aminte cu drag. Nu le pot spune pe nume si nu le pot spune cap coada. Stiu doar ca undeva in mintea mea sunt zeci de momente interesante si frumoase datorate lor. Quest-ul principal nu este nemaipomenit, a nu se intelege ca este rau. Doar ca mi s-a parut ca a devenit putin repetitiv. Dar ghici ce? Nu te obliga nimeni sa-l faci pentru a simti ca ai jucat Oblivio. Am putut face zeci de alte chestii pana am decis sa ma apropii de povestea principala. Iar eu asta sugerez persoanelor care nu au jucat jocul. Du-te, exploreaza, role play the **** out of it!
La capitolul arme si arsenal distructiv jocul iti ofera de toate. Mi-a placut la nebunie simplitatea pe care am gasit-o in descrierea obiectelor, in special la capitolul arme. Nu-mi place deloc sa stau sa compar 2-3 sabii pentru a vedea care dintre ele are cele mai bune caracteristici. Eu unul diversificam mereu ce arme purtam la mine. Daca jucam cu un singur tip de arma riscam sa cresc in level doar pe acel tip de arma si as fi ramas in urma cu celelalte. Asadar am ales sa diversific si nu am regretat. Spre final de joc foloseam de la distanta arcul meu preferat Ruin’s Edge iar pentru lupta corp la corp foloseam sabia Dawnfang/Duskfang. Arcul respectiv afecteaza victima cu un efect magic ales aleatoriu atunci cand sageata o loveste. Sabia este probabil una dintre cele mai bune din joc si cu siguranta una unica in lumea jocurilor video. Sabia este un fel de 2 in 1. Dimineata de la 6AM sabia se transforma in Dawnfang si absoarbe viata din victime ghioniste sa-i simte taisul iar dupa ora 6PM se transforma in Duskfang si absoare mana din nefericitii ce-i ies in cale. Faza si mai interesanta este ca arma contorizeaza cate victime a facut iar cu cat revendici mai multe vieti cu atat sabia devine mai puternica, puterea scazandu-i in timp daca nu este folosita in sensul menit :) (slay fools).
As zice ca e cazul sa tai putin din entuziasm si sa retraiesc si unele minusuri ale jocului, pentru ca n-as putea sa va mint si sa va spun ca nu a avut.
In capul listei ar fi mini-jocul de convingere implementat in conversatiile cu NPC-urile. Ma bucur ca in Skyrim nu au adus acest sistem. Trebuie sa recunosc ca la inceput a fost ceva interesant dar dupa ce discuti cu 100+ NPC-uri treaba devine plictisitoare si chiar poate naste frustrari.
Tot la capitolul NPC-uri, pe scurt, ar intra urmatoarele: majoritatea au o fata de cartof; majoritatea au aceeasi voce iar unii au o stralucire ciudata pe fata… dand impresia ca jubileaza a prosti.
Deseori am preferat sa nu merg galop cu Shadowmere (un cal din iad) deoarece viteza pe care o atingeam calarind se dovedea a fi prea mare pentru ca jocul sa poata sa tina pasul. Asadar obiectele ce tin de fauna (copaci, boscheti, iarba mai inalta, etc) se incarca mai greu. Jocul isi incarca texturile in functie de unde anume ma aflam eu. Nu este toata lumea incarcata din start ci doar pe segmente, asadar deseori imersiunea este oprita de scurte pauze sau de un gameplay sacadat. Cand o noua zona in care intri, se incarca, apare textul “loading area…”. Chiar pacat pentru un joc care incurajeaza explorarea. Cred ca si developerii au fost constienti de asta de au ales acele puncte de suspensie din mesaj. Uneori am patit sa-mi scada cadrele pe secunda atunci cand intram intr-o lupta in care erau implicate mai multe personaje ce se gandeau ca atunci ar fi un bun moment ca toate sa faca un valul testoasei.
Dar uite, astea au fost minusuri ce m-au deranjat pe moment, nu a fost nimic game breaking. Astazi am ramas cu amintirea unui joc reusit. Amintirea unui joc in care s-a pus suflet. Un joc in care si eu ca jucator am pus suflet si un joc care poate nu a excelat la ceva anume dar a facut atat de multe lucruri bine.Paradoxal este ca dupa ce l-am jucat 2 saptamani neincetat nu am mai reintrat in el. Jocul l-am vandut si am pastrat amintirea vie undeva in the back of my mind.
Am fost tentat sa il reinstalez pe PC cu tot felul de mod-uri ce ar fi imbunatatit in primul rand grafica dar n-am mai facut-o. Probabil nu am vrut sa imi alterez acea experienta, acea amintire, acele 2 saptamani in care am locuit in Tamriel. Probabil multi de aici l-ati jucati la vremea lui. Sunt 10 ani de cand a aparut acest joc pe PC si dupa cum am spus 7 de cand l-am butonat cu drag pe PS3.
Va multumesc celor care ati ajuns cu textul pana aici. Sunt curios, va aduceti aminte cu drag de Oblivion? Hai sa povestim :)
P.S: Stiu ca randurile scrise de mine nu sunt tocmai o recenzie, lumea stie despre joc si ce-a fost de spus s-a spus cu ani in urma dar daca nu incalc nicio regula, mi-ar face placere sa mai scriu astfel de randuri si despre alte jocuri dragi mie.
Originally Posted by vld_D3mon 
Bookmarks