Chiar daca in materie de jocuri mi-am lasat imaginatia sa zburde si sa completeze spatiile lipsa de-a lungul timpului (stiti voi, doua linii verticale intre care alearga un pixel este tenis, o silueta vag umana cu un brat prelungit este un cavaler cu o sabie etc.) n-am inteles niciodata jocurile cu perspectiva izometrica, fie ele RPG-uri, strategie sau tower defense, in care personaje meschine ce abia pot fi distinse par a se misca exact ca piesele de tetris (stiu, e fals, in primul Diablo nu sunt doar doua directii de miscare. Sunt patru. Existau si diagonale). Iar acele personaje manuiesc un… o… niste… bate, bete, sabii sau ce vreti voi in acelasi fel. Pac-pac-pac-pac. Piticul mecanic din turnul cu ceas din Berna. Bing-bang-bing-bang.
Nu, n-am de gand sa iau peste picior intreaga comunitate de RPG care gusta genul inainte ca acesta sa aiba aspectul aproape cinematografic al jocurilor de gen din prezent. Pur si simplu repetitivitatea, simplitatea si absurdul reprezentarilor de acolo nu m-au convins niciodata, in ciuda pretentiilor de complexitate, profunzime, personalizare a personajelor si ce mai vreti voi.
Toate astea pana la Diablo III. M-a convins atmosfera. M-a convins stilul artistic. Imbinarea de grotesc cu putin umor, totul invaluit in mistic si in medieval. Fluiditatea cu care lumea se misca si se lasa descoperita in fata personajului, fara ca pozitia camerei sa stea vreodata in calea actiunii. M-a convins fluiditatea animatiilor si variatia lor. Felul in care este folosita lumina, atat pentru fundaluri cat si pentru efectele speciale. Micile dialoguri intre caracter si diversii companioni. Faptul ca pornesti cu un personaj practic "in chiloti" pentru a-l echipa apoi iar toate acele modificari sunt perfect vizibile.
Iar faptul ca Diablo III (cel putin versiunile de console) a primit controlul direct al personajului fac ca Diablo III contribuie la imersiune si creeaza senzatia unui hack’n’slash autentic. Da, asta voiam de la un action RPG. Nici nu mai amintesc despre inventarul pentru items si skills care este atat de usor de gestionat. Si toate astea descoperite doar intr-un demo de Xbox 360, doar el putandu-se compara cu multe alte jocuri full d.p.d.v. al complexitatii si intanderii. Ma bucur, de asemenea, ca Diablo a devenit mai frumos si mai accesibil fara sa fi fost fost “dumbed down” doar ca sa-i bucure pe consolisti. Iar daca “puristii” PC-ului considera in continuare ca sistemul de control de pe acea platform este cel ideal, se pot bucura de el fara a fi fortati sa imprumute feeling-ul unei console.
Imi place the barbarian. Pentru ca nu vad cui nu i-ar placea un individ solid cu niste coarne pe coif. I need more fury. Pe PS4. Va rog si multumesc.
Reply With Quote