9 Attachment(s)
Review: The Last of Us Part II - PS4 Pro
Înainte să purcedem la drum, vă atenționez asupra faptului că aceste rânduri conțin spoilere despre evenimentele din The Last of Us: Part II. In al doilea rând vreau să vă mai transmit că nu este tipul de recenzie clasica. Nu credeam că o să am chef să pun pe foaia digitală câteva rânduri despre partea a doua din The Last of Us dar nici nu puteam sa nu impartasesc cu cineva sentimentele care m-au incercat dupa aproape o luna de cand am incheiat noua aventura.
Prima parte a fost pentru mine cel mai bun joc exclusiv PlayStation 3, iar în topul preferințelor all time, pe locul al doilea după Mass Effect Trilogy.
În fiecare an, pe vremea când dețineam un PS3, îmi făceam timp să rejoc prima parte, descoperind mereu ceva nou. Dacă mă gândesc mai bine, cred că înțelegeam altfel jocul odată cu trecerea anilor. Este un joc care, pentru mine, cel puțin, a îmbătrânit precum un vin bun.
După cum v-am spus și la început, gândurile mele spre a scrie o recenzie tindeau către 0. De ce? Poate vă întrebați...
Înainte de lansare, cu vreo 2 săptămâni, minunatul Facebook mi-a trântit ditamai spoilerul fix în față. Apoi, curios din fire, am început să citesc toate informațiile scăpate pe Internet. Și ce rău am făcut!
Dintr-o dată, am început să urăsc tot ce ține de studioul Naughty Dog. Am înjurat cum înjuram pe stadion în tinerețe. Tot ce iubisem în trecut se transformase în ură. Hai, poate exagerez și folosesc cuvântul ură prea des, deși cred că ăsta este sentimentul pe care l-am avut. Eram bombardat pe toate canalele de social media de oameni răsculați mai ceva decât cei din 1907. Am fost aproape să iau și eu în mâini o furcă virtuală și să ies ca să-mi spun oful. Norocul meu a fost un prieten bun, care mă cunoaște bine și care s-a transformat într-un veritabil pisălog, spunându-mi:
- Dane, nu este chiar așa cum ai citit, totul este scos din context!
- Mă, nu știu, or fi minoritari cei care urlă, dar urlă foarte tare și des încât par majoritari. Eu zic că au dreptate și, din păcate, nu mă mai interesează jocul.
- Daneeee, te cunosc de atâția ani, o să-ți placă jocul, mai ales că tu ești fan mare al primei părți.
- Nu cred că mă cunoști atât de bine, dar ce îți promit este că îl voi încerca cândva.
- Nu cândva, ci acum! Împrumută o consolă și îți dau eu jocul.
- Bine, mâine ne auzim din nou.
Zis și făcut. Am împrumutat de la un alt prieten o consolă PS4 Pro, a mea a murit demult... și am ajuns acasă. De aici, după o introducere care sper că nu v-a plictisit, începe și părerea mea strict despre partea a doua din The Last of Us.
Poveste și Gameplay
Despre capitolul poveste îmi este, în acest moment, cel mai greu să vorbesc fără să vă arunc spoilere în ochi. Am să o fac însă, un pic așa, deci aveți grijă, vreau doar să încerc să vă spun trăirile mele în timp ce jonglez și driblez povestea cum o făcea marele Ronaldinho pe terenul de fotbal.
Nu au trecut nici 30 de minute și pulsul meu era crescut. Nu de la nervi, ci din cauza emoțiilor, când pe ecran îmi apăruseră și vorbeau personajele mele preferate. Am simțit o melancolie cum nu mi-a mai simțit inima de la episodul al șaptelea din Star Wars, după ce i-am revăzut pe Han, Chewbacca și Leia. Brusc, îmi intrase ceva în ochi, nu știu ce, dar o lacrimă mi se prelingea încet pe obraz.
Știam scenariul, dar am intrat în joc parcă resetat. Înaintam încet în poveste știind că la un moment dat totul se va termina, încercam să amân inevitabilul. Am ajuns în acel moment, s-a întâmplat, m-a lovit, dar m-am ridicat. De aici, începe și o parte din trecutul meu, parcă eram urmărit de păcatele tinereții. Deciziile pe care le iau în timpul jocului, deși sunt ale scenaristului, coincid cu ale mele. Urlam de furie, mai rău decât bormașina vecinului care, în fiecare an, fix în aceeași perioadă, dărâmă blocul peste mine. Setea de răzbunarea este mare, exact cum este setea unui om rătăcit printr-un deșert, rămas fără apă de câteva zile bune.
- Lasă, că vedeți voi, mai ales tu, ăla, care ai scuipat și ai înjurat în spaniolă. Am să te prind și o să am grijă să suferi. Am să mă uit în ochii tăi când o să dai ortu' popii.
Încet, încet îi prind, pe rând. Pe fiecare îl aranjez cu o poftă care, pe deoparte, mă sperie. Dumnezeule, atât de rău sunt, îmi spun în sinea mea. Vreau doar dreptate, e normal ce gândesc!
După ce scap de turbare cât de cât, se schimbă perspectiva și iar încep să vorbesc singur.
- Ce dracu fac, mă, ăștia? Acum, mi-o dau pe asta să joc cu ea?
Mi-era o scârbă încât îmi venea să arunc controller-ul.
- Nu pot frate să mai joc de aici!
O voce îmi spune că nu am văzut încă nimic, ci să merg mai departe.
Preiau din nou controller-ul și încep să joc, bolborosind. Cu fiecare oră care trece, ca prin minune, încep să înțeleg. Tot ce se întâmplă are sens, văd lucrurile prin ochii celuilalt personaj.
- Ce naiba am făcut? Te înțeleg acum și pe tine, parcă mai mult decât pe cealaltă.
- Oare se poate măsura ura, gândesc acum?
Pofta de joc îmi revine foarte repede, dar parcă cu o sete de răzbunare nu atât de mare. Nu mai voiam să se întâmple nimic rău. Sufletul meu era deja prea mult încărcat cu sentimentul acela de vinovăție, sentiment care în viața reală nu mă lasă să dorm noaptea.
Ajung, cu pași de melc, pe urmele turbatului din mine. Din nou, apare o decizie care coincide cu ce era în mintea și sufletul meu.
Urmează liniște, am timp să respir și cred că totul s-a terminat. Am timp să port un dialog cu prietenul care mi-a împrumutat jocul, prin intermediul unui Share Play.
- Drăguț joc, dar uite că nu mă cunoști atât de bine. Mi-a plăcut povestea, jocul în ansamblu, dar nu consider că e o capodoperă. După calculul meu este un joc de 8, 8.5.
Nu îmi duc ideea până la sfârșit că încep să joc din nou, nu era terminată treaba. Mă bucur în sinea mea, pentru ca simțeam că am lăsat lucrurile neterminate. Cu al doilea personaj, deși l-am înțeles, nu am rezonat. Devenisem iar turbat, parcă eram într-un montagne russe. Îmi frecam mâinile și parcă aveam iar spume la gură.
- Lasă că vezi tu, nu las eu lucrurile așa!
Mai trec câteva ore și ajung spre scopul meu. Văd pe cineva schimbat, parcă un alt om. Un om slăbit, precum un câine chinuit în lanțuri. Ciudat sentiment mă încearcă, un pic de milă. Mila îmi este înlocuită imediat cu o ură profundă din cauza imaginilor care îmi apar întâi în cap, apoi pe ecran.
Trec la fapte, voiam să scap de cel mai urât sentiment care poate exista. Dar cum scap de el, oare? Păi hai să-mi hrănesc ura care simțeam că îmi mănâncă sufletul ca un cancer.
Eliberez frustrarea adunată și cu ochii, cred eu, roșii, precum un câine turbat încep să dau. Brusc mi se întâmplă o chestie pe care nu am simțit-o niciodată în cei aproape 40 de ani. Un sentiment pe care nu am cum să-l exprim prea bine în cuvinte. Am apăsat pe butonul de pauză pentru că plângeam în hohote, stomacul meu era ghem. Voiam să mă opresc din ce fac, nu așa sunt eu.
- Gata, te rog, oprește-te! Ura te-a distrus, exact cum era să o facă și cu mine!
Revin din întreruperea cauzată de mine și se termină, exact cum îmi doream. Lacrimile îmi curgeau în continuare, cred că am alergie la ambrozie. Băieții nu plâng niciodată!
Într-un final, am înțeles încă o dată că ura, pofta nebună de răzbunare, se transformă câteodată într-un țel, care are, din păcate, același final. Pierzi totul dacă te lași condus de cel mai urât sentiment pe care îl poate nutri un om.
Despre gameplay pot să vă spun câteva rânduri, asta pentru cei care au ajuns până aici, rezistând eroic.
Din punctul meu de vedere, mecanica de joc este foarte bună. Mi-a plăcut în prima parte, iar acum avem o versiune îmbunătățită.
Arsenalul este bogat, cu arme care sună bine și se comportă mult mai real.
De data asta, totul mi se pare mai aproape de realitate. Mă pot ascunde pe sub mașini, inteligența artificială este la un alt nivel, mult mai avansat.
Inamicii au nume, se strigă unii pe alții. Se comunică acum și prin fluierat, depinde foarte mult de facțiunile întâlnite.
Apar și cei mai mari "dușmani" ai mei, pe care, în realitate, îi iubesc și îi consider cel mai frumos lucru din lume, câinii. Mi-au scos peri albi, pe piept, acolo s-a mutat părul din cap.
Cel mai mult mi-au plăcut acele, hai să le spun, puzzle-uri cu frânghia sau cablurile care mă fac să ajung în diverse locuri.
Despre mecanica stealth numai lucruri la superlativ. Îmi aud respirația, parcă și bătăile inimii le simt în gât atunci când mă îndrept ca un animal de pradă către viitoarea victimă.
Luptele sunt mult mai viscerale decât în prima parte. Pentru mine, a fost jocul cu o cruzime ieșită din tipare. Asta și datorită detaliilor și sunetului care au făcut totul atât de real.
Consider că înainte de a trece la următorul capitol, trebuie să aștern pe această hârtie virtuală și câteva cuvinte despre accesibilitate. Pentru mine, să scriu despre acest lucru, este o premieră. Astfel,Naughty Dog a reușit să introducă în joc peste 60 de opțiuni care ajută jucătorii cu dizabilități. Oamenii care au probleme cu văzul, auzul sau deficiențe de mobilitate au, acum, din fericire, ocazia să încerce și să ducă la bun sfârșit acest joc superb. Am să vă las în secțiunea comentarii un link separat cu aceste opțiuni binevenite. Sunt foarte multe și nu vreau să devină recenzia o analiză prea tehnică. Am parcurs câteva dintre aceste opțiuni și am primit feedback de la o persoana cu dizabilități. Pur și simplu, a fost extrem de emoționat și recunoscător, pentru că datorită acestor setări de accesibilitate, a dus un joc până la capăt cu o ușurință ieșită din comun. Mă bucur pentru el că a putut să fie martorul unei capodopere. Sper să devină un trend aceasta atenție mărită a studiourilor de gaming și nu numai, pentru a permite tuturor accesul la creațiile lor. Un mare bravo de la mine pentru Naughty Dog!
Prezentare, Grafică și Sunet
Atunci când spui Naughty Dog, spui calitate. Chiar și cei mai mari hateri care au urât povestea au recunoscut că din punct de vedere grafic jocul este la cel mai înalt nivel. Pentru mine, însă nu a fost chiar așa.
Sunt genul care preferă jocurile pline de culori, precum Ghost of Tsushima, Uncharted 4, Horizon Zero Dawn. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut sau că nu îl consider etalon. Culorile nu au fost pentru ochii mei, dar nici nu se putea altfel. Nu aveai cum să prezinți atmosfera "dark" prin culori de sorcovă.
Asistam la o prezentare cinematică de excepție însoțită, din păcate, cu un film grain oribil. Mereu am urât film grain-ul în jocuri. În momentul când l-am jucat nu exista opțiunea de a elimina porcăria asta. Am văzut că acum, cu noul patch, scapi de acest filtru pe care puteai să-l înlături înainte numai în Photo Mode.
După cum vă spuneam și un pic mai devreme, atenția la detalii este de locul întâi la olimpiada internațională de "games development". Poți să vezi pe fețele oamenilor trăirile, sentimentele, pe care le au în acel moment. Este primul joc în care se aplică faza că ochii sunt oglinda sufletului. Vezi până și în ochii lor bucuria sau tristețea.
Toate aceste lucruri sunt completate perfect de sunetul de excepție. În momentul când am ucis un inamic care avea un câine însoțitor, mi s-a rupt inima când am auzit câinele plângând. Dacă alegi să începi cu câinele, vei auzi stăpânul cât de mult suferă și apoi cât de mult își dorește să te găsească pentru a răzbuna moartea celui mai bun prieten al omului.
Ploaia care mie îmi place atât de mult și în realitate, o aud în căști ca și cum mi-ar ploua afară pe pervazul geamului. Erau momente când parcă îmi ploua pur și simplu în cap, atât de bine a fost simulat sunetul ploii.
Simți greutatea personajului pe care îl controlezi într-un moment sau altul. Unul este mai ușor, altul mai greu. Din pași, vezi și auzi acest lucru, practic atunci când calci se simte apăsarea tălpilor.
Muzica ne este adusă, la fel ca și în prima parte, de celebrul Gustavo Santaolalla. Avem parte de melodii care completează perfect acțiunea jocului și mai ales trăirile personajelor, dar și ale jucătorului. O să recunoașteți cu siguranță câteva melodii celebre despre care nu vreau să le rostesc numele. Una dintre ele mi-a uns sufletul, mai ales în interpretarea mai lentă a lui Ellie.
Concluzie
Era să fac o tâmpenie mare de tot, cât mine de mare, din cauza încăpățânării care mă caracterizează. Dacă nu aș fi jucat acest joc, mi-aș fi răpit singur plăcerea de a fi martor la o lecție de viață predată prin intermediul unui joc video. Pot spune cu tărie că scenariul acestui joc ar trebui să se predea în sălile de curs ale facultăților de psihologie.
Nu faceți greșeala pe care era să o fac eu, mai ales dacă nu v-ați luat spoilere în freză. Din păcate, cu acest joc, am descoperit latura umană care este de multe ori prea întunecată. Aș vrea să pot spune că înțeleg și oamenii care au o părere negativă despre experiența The Last of Us: Part II. Nu pot să fiu ipocrit, dar sunt diplomat, deocamdată. Sunt sigur că acei guralivi care au dat de pământ cu el și au spus că este un joc de nota 0, 1, 2, 3, 4/10, nu au jucat nici măcar 10 minute.
Observ, de asemenea, cu tristețe că o parte dintre noi a fost afectată grav de pandemie și își regurgitează ideile vomitive pe canalele de socializare. Acest spațiu social media care a ajuns precum un cancer, care de aceasta dată nu îți mănâncă o parte din organe, ci gândirea care ar trebui să fie sănătoasă.
Lăsați la o parte ideile preconcepute, nu este niciun mesaj pro gay sau vreo paradă gay! Dacă l-ați jucat și atât ați înțeles, vă recomand un joc de cărți, Păcălici.
Vreau să închid cu un mesaj de mulțumire pentru bunul meu prieten, știe el care. Până la urmă, a dat dovadă că mă cunoaște mai bine decât am vrut să recunosc.
De asemenea, pălăria jos celor de la Naughty Dog pentru curajul de care au dat dovada când ne-au arătat prin creația lor că suntem departe de perfecțiune și că în acest ritm ne autodistrugem.
P.S.: Am să notez acest joc cu două note, una obiectivă, să zic așa, și una pe care am să o numesc personală.
P.P.S.: Nu cred în obiectivitatea unui lucru pe care îl simți, trăiești și apoi îl pui pe foaie, toți suntem subiectivi.
Grafică: 9.5
Sunet: 10
Gameplay: 9.5
Poveste: 10
Notă finală: 9.75
Notă personală: 10 cu steluță
P.P.P.S.: Franciza The Last of Us mi-a depășit jocul preferat, trilogia Mass Effect.
